Primul blog : Primul blog

Doar o lista

2012-01-19T15:29:46Z

Din nou o lista, pur aleatorie si probabil incompleta. De data aceasta insa, a lucrurilor care imi displac. Nu pentru ca ar fi cele mai frumoase lucruri pe care le-as putea pune pe hartie, dar pentru ca am simtit ca punandu-le pe hartie imi construiesc sansa de a le accepta si de ce nu, de a ma imprieteni cu ele. Sa fie… doar o lista. Inofensiva. Si pe cat posibil, cat mai goala de incarcatura emotionala.

Iata lista mea (de care sper sincer ca intr-o zi o sa rad cu intelepciune si impacare) :

-Minciuna

-Dezordinea

-Barfa

-Chimenul

-Sa gatesc doar pentru mine / sa mananc singura

-Oamenii care se complac in situatii care le displac

-Vorbitul in biserica

-Sa fiu refuzata

-Agresiunile fizice

-Certurile

-Promisiunile netinute

-Invidia

-Rautatile (mai ales cele gratuite)

-Forma fara fond

-Caldura excesiva

-Dusurile reci (la propriu, nu la figurat)

-Mirosul de mancare pentru animale

-Mirosul de tigara

-Lipsa de modestie (mai ales nesustinuta de calitati)

-Limitarile educate, cultivate si sustinute (nu cele reale)

-Bijuteriile din aur (galben)

-Sa port ceas

-Sa vad copii supraponderali la fast food (din ce in ce mai multi)

-Sa plec singura in excursii / concediu etc

-Sa ia altcineva decizii pentru mine si / sau in locul meu

-Sa vad deseuri aruncate in natura

-Sa nu mi se raspunda la salut

-Barbatii epilati

-Tot ce e artificial (lucruri, persoane, situatii)

19 ianuarie, 2012

Multumesc

2011-12-31T15:33:43Z

Multumesc,

Tuturor barbatilor care mi-au ranit
sentimentele

Tuturor prietenilor care nu au fost
langa mine cand aveam nevoie

Tuturor oamenilor mai buni, mai
frumosi, mai puternici, mai "altfel" decat mine

Tuturor dorintelor mele care au refuzat
sa se transforme in realitate

Tuturor lucrurilor pe care nu le-am
obtinut

Tuturor locurilor in care nu am ajuns

Tuturor clipelor in care mi-am dorit sa
nu exist

Tuturor loviturilor pe care le-am
primit

Le multumesc sincer, pentru ca fara ele
nu as fi ajuns aici unde sunt acum, asa cum sunt acum.

Le multumesc din toata inima si le
imbratisez cu toata fiinta mea pentru ca acum stiu ca fara ele nu as
fi apreciat niciodata la adevarata valoare:

Toate momentele de iubire pura

Toate mainile intinse sincer sa ma
ajute

Toate calitatile pe care nu am stiut ca
le am

Toate visele implinite

Toate locurile minunate pe care le-am
vazut

Toate clipele de existenta deplina

Toate minunile ce se ascundeau in
spatele obstacolelor

Multumesc inca o data! Sunt extrem de
bogata! E cea mai simpla si mai frumoasa bogatie!

MULTUMESC!

31 decembrie, 2011

Mici placeri

2011-01-23T13:08:13Z

Uneori ne afundam prea mult in griji, in neputinte, in
dezamagiri. Uitam lucrurile marunte,
dar care ne aduc atata bucurie! Asa ca m-am gandit sa fac o lista cu primele
lucruri care imi trec prin minte, exact asa cum imi trec prin minte. O lista cu
lucrurile simple, care intotdeauna mi-au mangaiat sufletul. E reconfortant sa
stii ca, daca vrei, in orice moment poti avea un lucru, cat de mic, care sa iti
lumineze ziua�!

Lista
mea�(pur aleatorie si cu siguranta incompleta)�:

-��
sa
citesc o carte buna

-��
sa
dansez singura (la mine acasa :p)

-��
sa ma
dau in leagan sau pe tobogan

-��
sa
fac baie cu spuma

-��
sa
iau in brate pui de animale

-��
sa
mananc clatite

-��
sa
cumpar, sa ambalez si sa dau cadouri

-��
sa
gatesc

-��
sa ma
plimb desculta pe malul marii (prima data pe an cand ajung acolo si apa e inca
rece)

-��
sa ma
dau cu tiroliana

-��
sa
imi cumpar haine in care ma simt bine

-��
sa ma
dau cu parfumuri care imi plac

-��
sa ma
duc la piscina sau jacuzzi (mai ales iarna)

-��
prima
zapada

-��
sa
calatoresc (mai ales in locuri in care nu am mai fost)

-��
izvoarele
de munte si padurile

-��
cerul
foarte instelat din noptile senine de vara

-��
mobilierul
din ratan

-��
plecarile
in excursii neplanuite

-��
sa
fiu mangaiata pe fata

-��
sa ma
plimb cu hidrobicicleta

-��
sa ma
uit la o poza in care am iesit bine

-��
articolele
de decor (mai ales cele din lemn)

-��
sa
merg cu masina, pe locul din dreapta

-��
camerele
spatioase cu mobilier minimalist

-��
sa
imi cumpar lenjerie in care ma simt sexy

-��
sa
fac puzzle-uri

-��
primul
pom pe care il vad inflorit primavara

-��
margaritarii
(lacramioarele)

-��
betisoarele
si lumanarile parfumate

-��
mirosul
de cafea

-��
sa
ascult pe cineva cantand la chitara (mai ales in tren)

-��
sa
pot lenevi dimineata

-��
sa
mananc in pat

-��
sa ma
rasfat la un salon

-��
nucile
si caramelul

-��
ploile
torentiale de vara

-��
curcubeul

-��
sa
imi cante cineva

-��
cartofii
prajiti facuti de mama

-��
sa ma
asortez pana la ultimul detaliu

-��
sa
scriu

-��
sa
primesc aprecieri de la ceilalti

-��
sa ma
bronzez

-��
sa ma
uit la desene cu Tom si Jerry

-��
cascadele

-��
pesterile
si cheile

-��
plimbarile
cu telecabina

-��
sa
imi zambeasca un copil

-��
linistea
si pacea manastirilor

-��
artificiile

-��
valurile
marii

-��
limonada
facuta in casa

-��
sa
fiu trezita cu un sarut dimineata

-��
pantofii
cu toc cui

-��
sa ma
imbrac cu hainele altora (cand mi se ofera, bineinteles :p )

-��
sa
spun multumesc

�

22 ianuarie, 2011

Sens

2010-10-24T18:08:32Z

Daca eu cred in
destin ma intrebi… Nu i-as spune destin, pentru ca deja cuvantul in sine are
pentru fiecare o semnificatie subiectiva. Si atunci nu cred in destin. Dar cred
ca sunt aici, exact in corpul acesta (pe care uneori il iubesc si alte ori il
detest), exact in orasul acesta (uneori frumos, alteori trist), exact printre
oamenii acestia (uneori multi, alteori putini) cu un sens foarte clar definit.
Si da, desi e greu pentru orgoliul meu lumesc sa o recunosc, de multe ori
sensul acesta imi scapa.

Ma pierd printre
defectele corpului meu, ma imbat cu frumusetea-mi trecatoare, ma pierd pe
stradute laturalnice sau admir centrul orasului, ma cert cu unii, ii ascult pe
altii... Ratacesc printre oameni, locuri si intamplari cautand sensul suprem. M-am
impiedicat in sute de situatii «�fara iesire�» care m-au facut sa
sufar, care m-au indepartat de sensul pe care il cautam. M-am apropiat de multi
oameni daruind tot ce aveam de daruit si suferind ca randul meu sa primesc nu a
mai venit nicicand. M-am agatat de lucruri carora eu le atribuisem un sens,
pentru ca mi se parea ca astfel drumul spre sensul suprem e mai scurt.

Si am cautat, am
plans, m-am bucurat de scurte momente de intuitie, de intalniri cu oameni cu
care am comunicat dincolo de cuvinte, am cautat, am crezut ca gasesc, am cazut,
m-am ridicat, am inceput sa caut din nou.

Nu stiu ce o sa
fac in clipa urmatoare, dar stiu ca realitatea clipei de acum imi spune�: Nu cauta sensul suprem! Nu il poti gasi
pentru ca nu e separat de tine, nu e in afara ta. Nu il poti gasi pentru ca e mereu
cu tine! Asadar nu mai caut. Stiu, fara sa vreau sa mai inteleg de ce, ca
totul are un sens, chiar daca mintea mea de acum nu il poate intelege. Stiu ca
unele pietre trebuie sa se transforme in nisip pentru a putea ridica o
constructie, stiu ca e nevoie si de un cui indoit, si de caramizi imperfecte. Nu
mai vreau sa inteleg sensul meu in viata fiecarui om cu care m-am intersectat,
e suficient ca stiu, ca am convingerea ca exista unul! Si ii multumesc acestei
clipe pentru desavarsirea ei�!

24 Octombrie,2010

Aida si Diana

2010-06-13T22:00:08Z

Aida si Diana locuiau impreuna. Nici ele nu mai stiau cand
s-au cunoscut.

Aida – mereu vesela, debordand de energie, cu o pofta
incredibila de viata. Era gata oricand sa incerce ceva nou, sa faca ceva
imprevizibil, sa-si urmeze cele mai indraznete vise, caci pentru ea nu existau
nici limite, nici prejudecati.

Diana – feminina, gratioasa, echilibrata. Stia sa asculte,
stia sa daruiasca si uneori, “contamina” parca cu linistea ei tot ce o
inconjura.

Desi firi total diferite, Aida si Diana locuiau impreuna. De
ce? Pur si simplu nu puteau renunta una la prezenta celeilalte. Erau
intr-adevar zile in care nu isi vorbeau, perioade lungi in care evitau sa se
intalneasca. Dar erau si momente in care ieseau la plimbare impreuna, zile in
care ascultau muzica si dansau impreuna. Uneori discutau ore intregi si
adormeau fericite ca fiecare a mai invatat ceva din experienta celeilalte.
Alteori se certau pentru ca stilul de viata al celeilalte parea prea dus la
extrema.

Uneori invitau si prietene in casuta lor mica si confortabila.
Era placut sa vezi atatea prezente diferite, atatea calitati si atatea defecte
stand impreuna. Bineinteles, daca te detasai putin de harmalaia creata,
fireasca dealtfel intre atatea caractere.

V-as putea povesti multe despre Aida si Diana si despre
casuta lor in care locuiesc de foarte mult timp. Inchei totusi spunandu-va ca
si casuta avea un nume. Casuta se numea Adriana

Inspiratie

2009-12-12T08:56:38Z

Cineva m-a intrebat la un moment
dat de ce scriu atat de rar. Scriu rar pentru ca nu vreau sa las pe hartie o
insiruire de cuvinte. Vreau sa ramana doar cuvintele nascute din intalnirea mea
cu Inspiratia. Si da, poate ca ne intalnim destul de rar, dar e greu de pus in
cuvinte cat de frumos e de fiecare data. Ai ajuns vreodata acasa extenuat de
grijile de peste zi, impovarat de ganduri, golit pe dinauntru? E ca si cum
atunci ai auzi o melodie care te face sa uiti de tot si sa incepi sa dansezi.
Da! Sa dansezi singur in camera goala. E o evadare atat de placuta! E
sentimentul ca ceva superior tie iti da putere.Si nu �puterea aceea lumeasca, de a carei efemeritate
esti mereu constient, ci una divina. Nu te mai lupti sa intelegi de unde vine
sau cum a aparut, te lasi pur si simplu purtat inainte, lasi energia sa curga
prin tine si devii parte din ea. Traiesti! Si stii ca umpli cu energie tot ce
atingi, tot ce intalnesti in cale. E ca o mica joaca de-a Dumnezeu. Pentru ca e
momentul in care esti perfect constient ca nu esti deloc singur, momentul in
care te simti conectat la tot ce e in jurul tau, momentul in care divinitatea
iti vorbeste si tu poti auzi. Intalnirea aceasta merita din plin zile intregi
de asteptare, pentru ca este cu adevarat o binecuvantare! ��

11 Decembrie, 2009

Panza de paianjen

2009-07-30T20:23:57Z

O panza de paianjen… cu sute de noduri ce-si au rolul lor
precis in structura si rezistenta panzei. Cu fire aproape invizibile ce leaga
nodurile intre ele. O panza de paianjen firava in aparenta si totusi atat de
rezistenta….O panza de paianjen aparent banala, care are totusi un scop atat de
bine definit… �Si misterul aparitiei
sale, exact in forma aceasta, pe care o consider de o perfectiune curioasa daca
ma gandesc la fauritorul ei… O panza pe care doar paianjenul poate sa mearga…

Aceasta este imaginea care mi s-a conturat in minte
fulgerator in clipa in care m-am intrebat: Ce e existenta noastra de fapt?
Poate ca suntem fauritorii propriei noastre panze, poate ca de aici, din planul
existentei noastre ne e imposibil sa vedem panza in ansamblul ei si sa ii
constientizam perfectiunea. Viata noastra… cu fire invizibile care ne conduc
catre un alt punct, in care noi trebuie sa alegem ce directie urmeaza sa luam.
Noi, fauritori ai panzei si singurii care putem merge pe ea… Noi, cei de care
depinde ca panza sa existe in fiecare zi… si panza – care raspunde fidel la
fiecare miscare de-a noastra…

Ma surprinde asocierea simpla pe care mintea mea a facut-o
cand nu i-am lasat timp sa gandeasca prea mult. Poate pentru ca structura dupa
care suntem claditi e mult mai simpla si mai aproape de perfectiune decat ne
imaginam…

30 iulie, 2009

Femeie

2009-05-04T19:47:30Z

M-as fi putut intrupa intr-o floare… As fi deschis senina petalele catre Soare, as fi lasat polenul sa zboare pe aripile albinelor zglobii, mi-as fi lasat tulpina sa se indoaie la bataia vantului fara sa ma impotrivesc, as fi lasat seva sa curga din mine si m-as fi uscat fara constiinta apasatoare a unei apropiate disparitii.

M-as fi putut intrupa intr-o pasare. Sa ma bucur de caldura unui cuib, de penele calde si aripile primitoare ale mamei, de simfonia glasurilor insufletite de viata impreuna cu mine. Si sa zbor ca si cum acesta ar fi cel mai firesc lucru, sa fiu martora fiecarui rasarit si a fiecarui apus, fara sa simt ca numarul lor imi ingreuneaza aripile. Sa ma sting la malul unei mari sau intr-o padure mustind de liniste si de viata.

M-as fi putut intrupa intr-un val inspumat al marii. Sa ating orizontul, sa dansez impreuna cu ploaia, sa port o corabie in larg, sa stralucesc sub razele Soarelui. Si m-as fi stins imbratisand pamantul, simtindu-i caldura si alungandu-i dorul.

M-as fi putut intrupa intr-o piatra. Sa fiu parte dintr-o poteca, dintr-un pod sau o casa… Sa port in mine istorii nespuse, sa simt pasii greoi ai unui batran si mangaiera vesela si curioasa a unui copil. Sa ma cuprinda uitarea pe fundul unei ape adanci…

M-am intrupat insa femeie… Am sa las sa curga prin mine pur si simplu seva vietii si voi simti ca infloresc! Am sa privesc rasariturile si apusurile fara sa le stiu numarul si voi invata sa zbor! Am sa dansez in ploaie, am sa imbratisez pamantul si voi simti caldura lui patrunzandu-mi fiinta! Am sa construiesc o poteca, un pod sau o casa, am sa las pasii sa treaca si am sa invat sa uit, sa las trecutul in urma si sa traiesc Prezentul! Pentru ca sunt cate putin dintr-o floare, o pasare, un val, o piatra… si pentru ca toate acestea sunt parte din mine!

04 mai, 2009

Iubire

2009-02-21T20:09:16Z

Te-am cautat ca pe cel mai de pret dar!

Te-am cautat acolo unde cel mai indraznet vis de-al meu reusea sa ajunga.

Te-am cautat si mai intens in haul fara sfarsit al suferintei.

Te-am cautat zambind si plangand.

Te-am cautat increzatoare sau agatandu-ma de orice urma firava a pasilor tai.

Iubire!

Te-am cautat intotdeauna!

Te-am cautat peste tot!

...................................................................................................

Te cautam si iti frangeam aripile cautandu-te astfel.

Iti limitam maretia incercand sa iti gasesc o forma - o forma lumeasca, mie cunoscuta.

Iti negam eternitatea intrezarindu-te doar fugar intr-o strangere de mana, intr-un sarut, intr-o privire ce nu avea nevoie de cuvinte.

Dar tu...

Tu nu esti nici in trecut, nu esti nici in viitor.

Tu nu esti doar floarea care mi-a oferit un moment de bucurie pura, omul care m-a tinut in brate, copilul care mi-a zambit, rasaritul care mi-a incalzit fiinta.

Esti prezentul!

Esti bucuria pura, imbratisarea, zambetul, caldura...

Esti ceea ce uneste toate acestea intru Divinitate!

..................................................................................................

Si eu... Eu nu te mai caut... Pentru ca eu... Sunt iubire!

21 februarie, 2009

Simplitatea adevarului

2009-01-26T07:52:25Z

In metrou, o fetita impreuna cu doua femei. Femeile vorbesc despre serviciu, despre problemele "cotidiene", despre ce au de facut in ziua aceea. Fetita le intrerupe din cand in cand punand intrebari legate de lucruri marunte pe care le vede sau le aude. O aud la un moment dat pe fetita adresandu-se cu "mama" uneia dintre femei. Ma surprinde diferenta frapanta intre cele doua prezente: femeia - cu riduri adanci, aranjata exagerat in incercarea de a-si ascunde varsta si conditia, fetita - cu ochi inteligenti, purtandu-si cu naturalete frumusetea si inocenta de copil. Sirul de intrebari nesfarsit al fetitei continua. Mama, obosita parca intreaba retoric:

- Cu cine oi fi semanand?

Fetita raspunde imediat, fara sa stea sa se gandeasca:

- Cu cine sa seman? Cu mine!

Lucrurile evidente pentru un copil, pentru noi, "cei mari" si-au pierdut intelesul... Sa ne aducem aminte!

Podul

2009-01-14T09:19:48Z

Eu sunt... un pod... Un pod pe care au trecut mii de pasi, cu toata greutatea si caldura lor. Un pod a carui existenta nu si-ar fi gasit rostul in lipsa miilor de pasi. Un pod cu forma slefuita de lacrimi nascute din bucurie pura, de ploaia de toamna tarzie, de prima ninsoare, de roua din zori.

Eu sunt...podul intre doua lumi. Si astfel, martorul tacut al intalnirii trecatorilor mei cu o lume noua. Ma apasa uneori nesiguranta pasilor, greutatea hainelor abandonate pe pod,lacrimile amare si suferinta trecatorilor. Uneori ma apasa chiar si mai mult bucuria intalnirii lor cu lumea cea noua, extazul revelatiei lor, pacea simtia in toata fiinta, oprirea timpului in loc. Atunci imi spun: sunt doar un pod! Condamnat sa am constiinta existentei celor doua lumi... Dar cei mai apasatori sunt pasii celor care se intorc dezorientati, pe acelasi pod, in lumea care le ofera siguranta iluzorie a lucrurilor cunoscute...

Greutatea devine atat de apasatoare incat...as vrea sa dispar pur si simplu, sa nu mai imi pese de trecatorii din aceasta clipa, nici de cei ce vor sa se intoarca si nu vor mai gasi drumul inapoi, de trecatorii care au fost sau de cei care vor fi.

Ridic ochii spre cer. Am nevoie sa ii privesc maretia, sa vad doar cerul, nesfarsit, curat! Dar... ridicand ochii spre cer vad zborul linistit al unei pasari, vad crengile mangaiate de vant, vad raze de soare, un nor... Nici cerul insusi, in toata maretia lui, nu poate fi separat de restul...

Atunci... eu nu sunt doar un pod! Nu pot fi doar un pod! Atunci... cand greutatea pasilor va deveni prea apasatoare,voi lasa vantul sa-mi aduca parfum de flori, cand vantul va sufla prea rece peste mine, voi lasa soarele sa ma incalzeasca cu razele lui, cand soarele nu va mai fi aici pentru mine, ma voi lasa imbratisata de caldura pasilor trecatorilor mei si a lacrimilor de bucurie pura! Pentru ca... sunt un pod fara contur!

26 decembrie 2008

Revelatie

2008-12-16T15:07:41Z

Ma trezesc la un moment dat intr-o galagie si o dezordine cumplita….Un
amestec derutant de voci, picaturi de ploaie, lacrimi, rasete, fosnet de frunze
uscate, valuri spargandu-se, pasari cantand... O lupta apriga intre trecut si
viitor pentru intaietate, o lupta care refuza din rasputeri sa lase loc pentru
prezent.... Trairi, ganduri, amintiri, sperante, vise, proiectii.... M-am
trezit printre toate acestea negasindu-le sensul, nestiindu-mi rostul,
nesimtindu-mi propria esenta... Dar ceea ce ma debusoleaza complet e constiinta
faptului ca eu eram aici, exact in acest punct nu de acum o ora, o zi sau un
an.... ci de mult mai mult timp. Aici, in aceasta dezordine pe care nu am
observat-o niciodata, aici, in mijlocul acestei manifestari galagioase care
parea pana acum doar o muzica pe fundal.... Si inevitabil ma intreb.... CUM?! Cum
de nu am auzit, nu am vazut, nu am simtit pana acum toate acestea? Si mai ales…. Incotro? Nu stiu unde ar
trebui sa ma duca pasii, nu mai cred nici macar in sensul lui “a trebui”...

Si cad, obosita, debusolata, infranta, la radacina unui copac batran. Si
umbra lui se lasa peste toate amintirile mele, crengile lui imi mangaie fruntea
cu frunzele in care simt atat de intens vibratia vietii, fructele sale imi
picura pe buze esenta clipei de acum... Copacul acesta e parca poarta spre o
alta lume, pe care doar am intuit-o sau am atins-o in treacat pana acum. Lipita
cu intreaga fiinta de trunchiul sau mi se pare ca voi putea umple mai usor
golul care se cascase in mine. Golul.... e totusi aici.... magia copacului m-a
ajutat sa ma ridic o clipa.... dar... cad din nou....

Si ma trezesc.... ma trezesc simtindu-mi radacinile adanc infipte in
pamant, cu seva curgandu-mi prin fiecare celula, cu soarele mangaindu-mi cu
aceeasi caldura si frunzele uscate si frunzele tinere. Ma trezesc in adierea
vantului, simtind cum viata curge prin mine si da nastere fructelor. Sunt un copac!
Cu radacinile infipte in pamant si fruntea indreptata spre cer traiesc sublimul
acestei clipe in care divinitatea ma cuprinde in imbratisarea ei!

16 decembrie, 2008

Vid

2008-09-23T13:08:43Z

Astazi as fi vrut
sa ma trezesc mangaiata de Soare, dar m-am trezit cand aerul rece, care
patrundea prin fereastra larg deschisa mi-a strapuns fiinta. Astazi as fi vrut
sa ma priveasca dimineata din oglinda o femeie frumoasa si increzatoare, dar am
intalnit o privire terna, batrana parca. Astazi as fi vrut sa ma simt iubita de
natura si de toti oamenii care imi ieseau in cale. M-am simtit insa straina, prea
departe ca sa pot primi frumusetea naturii si caldura oamenilor. Si pentru ca
tot ce as fi vrut sa mi se intample mi-a fost parca refuzat, fara sa stiu macar
de cine si mai ales de ce, m-am simtit pe marginea unei prapastii intunecate. Acolo
m-am oprit putin. M-am oprit din mersul meu grabit pe drumul cu «�as fi
vrut�». M-am oprit sa privesc prapastia, sa privesc drumul care m-a adus
aici. M-am oprit si am constatat surprinsa ca era tot ce era nevoie sa fac: sa
ma opresc o clipa din a merge pe acest drum.

M-am lasat
mangaiata de razele de Soare, de razele care ma impiedicau sa vad Soarele
insusi, dar fara de care nu as fi gasit drumul catre Soare. Poate ca suna ciudat dar…. in clipa
aceasta simt ca apogeul belsugului, al implinirii, a ceea ce consideram noi
intreg, total…. este de fapt Vidul. Ce ramane dupa o traire profunda, dupa un
sir nesfarsit de intrebari, dupa o dorinta intensa, dupa ce construim cu migala
si daruire, dupa ce ajungem in varf de munte sau in abis.... Ce ramane dupa o
traire profunda daca nu ne agatam de ceea ce am simtit odata cu ea, ce ramane
daca oprim o clipa sirul infinit de intrebari, daca dorinta e traita la
intensitate maxima si apoi lasata sa plece, ce ramane dupa ce terminam
constructia care ne-a acaparat trup si suflet, ce e dincolo de varful muntelui
si mai jos de fundul abisului? De cele mai multe ori toate aceste forme pure, autentice
sunt prelungite cumva artificial... ne pierdem in inertia lucrurilor, a
sentimentelor, a gandurilor.... Sa ne oprim o clipa din inertia aceasta! Sa ne
oprim si sa asteptam. Pentru ca Vidul nu e un gol pe care trebuie sa-l umplem,
desi uneori credem copilareste ca o putem face... Sa ne oprim o clipa si sa
simtim Vidul! Gandurile si sentimentele noastre ne vor insoti, dar nu le vom
mai simti atat de “ale noastre”, nu vor mai fi nici darurile noastre nici
povara pe care trebuie sa o ducem... vor fi, pur si simplu!

septembrie, 2008

Parfumul

2008-08-20T08:45:05Z

Ma apropii de o floare. O miros, ma las patrunsa pana in adancurile mele de
magia parfumului sau. Realitatea mea de acum e acest parfum, atat de intens ca
aproape a devenit palpabil. Intalnirea cu mine insami e atat de profunda in
clipa aceasta ca as vrea sa iau parfumul cu mine, sa ma invaluie in fiecare
clipa a existentei mele. Sa rup floarea si sa mi-o prind in par�? Sa caut
o sticluta de parfum cu esenta ei�? Parfumul nu ar mai fi deloc cel de acum
… Ma intristeaza efemeritatea magiei pe care o traiesc. Si neputinta mea de a o
pastra… De fapt, oare parfumul as vrea sa il iau cu mine, sau ceea ce simt mirosind
aceasta floare�? Oare parfumul e sursa a ceea ce simt, sau el e doar valul
care m-a purtat catre sursa�? Incerc sa ma detasez de betia simturilor si
sa gasesc adevarul, sursa autentica a ceea ce se intampla acum. Parfumul a
devenit o prezenta palpabila, un prieten care m-a luat de mana si m-a adus aici. Si aici nu mai simt mirosul parfumului, nu mai vad drumul pe care l-am
strabatut, nu mai constientizez dimensiunea timpului, nu mai imi aud bataile
inimii. Aici si acum, traiesc maretia prezentului�!

20 august, 2008

Eu

2008-08-13T21:58:05Z

Eu – o celula microscopica a
Universului. Eu – gigantul care a curmat viata unei furnici mergand nepasatoare
cu picioarele goale prin iarba. Eu – infinit de neinsemnata sau foarte
puternica. Ce ar fi Universul daca o celula microscopica ar disparea? Sau daca
celula aceasta s-ar imparti in citoplasma, nucleu, electroni, s-ar lasa
asimilata de alte celule sau ar da viata unora noi? Universul ar ramane acelasi
maret Univers! Ce s-ar fi intamplat cu furnica daca in clipa aceea nu m-as fi
lasat atrasa de parfumul unei flori si nu m-as fi indreptat ca hipnotizata spre
ea, vrand sa o miros si savurand mangaierea stropilor de roua pe piciorul meu
gol? As fi salvat un mic univers…

In viata de zi cu zi sunt si eu
tot o furnica – intre miliarde de alte furnici. Mai demult as fi vrut sa ma
nasc termita. Credeam ca asa as fi fost mult mai puternica decat sunt, ca m-as
fi miscat mai increzatoare in mine prin imensul musuroi. Mi-am dorit sa fiu
macar pentru o zi Regina pentru ca
zeci de alte furnici sa se indrepte spre mine. Pana in ziua in care, am uitat
pentru o clipa sa ma gandesc la mine si la musuroi, la hrana pe care trebuia sa
o caut si m-am lasat purtata de lumina blanda a unei raze de soare, indepartandu-ma
de lumea care imi era atat de cunoscuta. Eram parca vrajita de lumina, de
caldura dulce a razei de Soare, de cantecul vantului printre frunzele verzi, de
mirosul fructelor plesnind de sanatate si viata. Cand m-am dezmeticit m-am
speriat, am vrut sa ma intorc dar nu mai recunosteam drumul… Pentru prima data
nu mai stiam ce trebuie sa fac, eu care pana atunci imi controlasem toate
gesturile si imi organizasem fiecare pas cu atata constiinciozitate… asa cum fusesem invatata ca fac toate
furnicile… Iata-ma ratacita, debusolata, la capatul unui drum care ma adusese
acolo si care nu se mai intorcea inapoi. Eram debusolata dar si fascinata de
noua lume, curioasa sa o descopar, sa ii primesc darurile. Nu imi dau seama
exact cand si de ce, dar am vazut ca de mine se apropie grabita o furnica. M-a
cuprins un amestec de usurare si regret. Ma simteam putin mai in siguranta dar
regretam ca lumea aceea noua si frumoasa mi-a fost dezvaluita pentru prea putin
timp. Am crezut ca ma voi intoarce in musuroi, dar pe masura ce furnica grabita
se apropia de mine mi-am dat seama ca nu o cunosc. M-a luat de mana si m-a condus
in tacere pe cai cunoscute foarte bine de ea se pare. Am ajuns intr-un luminis
cu zeci de alte furnici. Pe rand, ma insoteau sau imi raspundeau uneori la
intrebari pe care nici macar nu aveam timp sa mi le formulez prea clar. Era
suficient sa imi doresc cu intensitate sa descopar si parca toata natura venea
in intampinarea mea.

Am inceput sa descopar gaze,
fluturi, apoi pasari… Uneori am si reusit sa ma transform in gaza,
in fluture, si am savurat fiecare clipa sublima petrecuta in zborul de
pescarus pe deasupra valurilor inspumate! Am invatat sa iubesc fiecare clipa de
ratacire care ma duce mai departe! Ma simt independenta dar niciodata singura!
Pentru ca am norocul sa fiu uneori doar o celula din Univers si alteori
gigantul din lumea unei furnici. Si pentru ca maretul Univers isi iubeste
intens fiecare celula, iar eu ma simt in fiecare clipa imbratisata de iubirea
lui!

13 August, 2008