O foaie alba de hartie… de un alb
imaculat, care imi starneste invidie, o foaie al carei alb pur ma revolta!
Incerc sa ii stric perfectiunea umanizand-o putin… si scriu! De parca aici si
acum suntem doar noi – eu si foaia asta impasibila, tacuta, goala… Foaia asta
care suporta absent greutatea amalgamului de trairi traduse stangaci in
cuvinte. Si eu… cu condeiul tocit, cu vorba saraca, cu sufletul impovarat de
dorul clipelor netraite inca. Ma razbun pe simplitatea unei foi albe, ma razbun
pe incapacitatea ei de a se apara, cu lasitate dar si cu dezgustul constiintei
acestei lasitati… Si scriu, crezand ca trairile, gandurile, visele mele, au mai
mult loc aici decat in sufletul meu schiop si in mintea mea prea preocupata cu
ganduri marunte si formalitati. Scriu: negru pe alb! De ce observ doar golul
dintre cuvinte? De ce mi-e dor de nuante si simt negrul asta scurs din condeiul
meu prea sters, prea murdar, prea altfel decat as fi vrut sa fie? Mi-am dorit
iubire, mi-am dorit fericire, mi-am pus intrebari si a durut cand raspunsurile
au refuzat sa se lase gasite. Oare am cautat prea intens ochelarii care-mi
stateau pe nas cuminti, resemnati, care erau acolo de prea mult timp ca sa mai
fiu constienta de prezenta lor? Nu mai vreau iubire, fericire, raspunsuri…
vreau doar intelepciune, intelepciunea de a trai intens clipa asta sublima,
intelepciunea de a visa profund, nebunesc, fara teama de a cadea brusc, atunci
cand aripile obosesc si se frang… intelepciune si liniste divina, pace profunda…
Pentru asta trebuie sa scormonesc adanc, in mine, in eul hranit cu iluzii. Si
am nevoie de foaia asta de hartie, am nevoie de o intalnire cu fiecare latura a
fiintei mele reflectate in zeci de oglinzi strambe. O sa ma duc la intalnire
copil, femeie, amanta, prietena, floare, cantec… si o sa ma intalnesc cu un
parinte, un barbat, un iubit, un dusman, o albina, o poezie... Si o sa imi fie
bine sau nu, o sa plang si-o sa rad, cu ceilalti sau de mine… Deocamdata am
nevoie de carje, am nevoie de puritatea unei foi albe ca sa am curajul sa
intredeschid putin usa
si sa privesc in mine… inca ma sperie amalgamul de vise, ganduri si trairi, dar
simt bucuria timida a faptului ca toate astea sunt in mine! Cand o sa invat sa
merg nu vreau sa arunc carja! Vreau sa o pastrez – martora batrana si tacuta a
suferintei mele… pentru ca e parte din mine! Nu vreau sa mai neg nimic din ceea
ce alcatuieste intregul, fie frumos sau urat, tacere sau revolta, armonie sau
dezordine, iubire sau ura, viata sau neant…