Sange cu apa intr-un trup de lut nedesavarsit, netrecut inca prin focul care intareste, care defineste forma… Doar apropieri fugare de cateva focuri de paie, care atrageau  irezistibil prin lumina lor orbitoare, prin maretia indaratul careia se ascundea stangaci efemeritatea luminii si a caldurii… Focuri prea mici ca sa aduca desavarsirea, dar prea mari ca sa treaca pe nesimtite, fara sa parjoleasca in urma lor si sa lase pustiu… drumuri pierdute in scrum, priviri inecate intr-un miros greu si apasator de fum…

        As fi vrut sa nu ma ard de atatea ori… poate ca astfel as fi reusit sa ma apropii fara teama, iluzii sau speranta, de focul intreg! As fi reusit sa ii simt binecuvantarea, sa-l las sa ma slefuiasca in voie, sa-mi desavarseasca forma… Sa fie totul frumos si pur ca o joaca de copil, sa iau de mana cu incredere focul asta strain si sa ne jucam jocul dupa propriile simtiri, fara reguli sau castigatori…Sa iau de mana o vapaie care sa ma transforme intr-o scanteie a focului intreg si incet-incet sa ma identific cu insusi focul, sa ard si scrumul meu sa-mi hraneasca propriul foc… Atunci as fi putut sa aprind si alte focuri fara ca eu sa raman doar cu o vapaie plapanda care se stinge la o adiere prieteneasca de vant… as fi putut darui caldura, lumina, culoare…as fi putut darui!

        Inca ploua cu lacrimi pe farama mea de scrum lasat in urma de un foc sau altul… Cand voi reusi sa sting ultima palpaire inselatoare a focului care mi-a mistuit visele, vreau sa invat sa astept, sa astept focul intreg si inaltator, sa ma las binecuvantata de lumina lui, iubita de bratele lui calde, mangaiata de degetele lui din vapai colorate… si sa ard!