Cineva m-a intrebat la un moment dat de ce scriu atat de rar. Scriu rar pentru ca nu vreau sa las pe hartie o insiruire de cuvinte. Vreau sa ramana doar cuvintele nascute din intalnirea mea cu Inspiratia. Si da, poate ca ne intalnim destul de rar, dar e greu de pus in cuvinte cat de frumos e de fiecare data. Ai ajuns vreodata acasa extenuat de grijile de peste zi, impovarat de ganduri, golit pe dinauntru? E ca si cum atunci ai auzi o melodie care te face sa uiti de tot si sa incepi sa dansezi. Da! Sa dansezi singur in camera goala. E o evadare atat de placuta! E sentimentul ca ceva superior tie iti da putere.Si nu  puterea aceea lumeasca, de a carei efemeritate esti mereu constient, ci una divina. Nu te mai lupti sa intelegi de unde vine sau cum a aparut, te lasi pur si simplu purtat inainte, lasi energia sa curga prin tine si devii parte din ea. Traiesti! Si stii ca umpli cu energie tot ce atingi, tot ce intalnesti in cale. E ca o mica joaca de-a Dumnezeu. Pentru ca e momentul in care esti perfect constient ca nu esti deloc singur, momentul in care te simti conectat la tot ce e in jurul tau, momentul in care divinitatea iti vorbeste si tu poti auzi. Intalnirea aceasta merita din plin zile intregi de asteptare, pentru ca este cu adevarat o binecuvantare!     

11 Decembrie, 2009

O panza de paianjen… cu sute de noduri ce-si au rolul lor precis in structura si rezistenta panzei. Cu fire aproape invizibile ce leaga nodurile intre ele. O panza de paianjen firava in aparenta si totusi atat de rezistenta….O panza de paianjen aparent banala, care are totusi un scop atat de bine definit…  Si misterul aparitiei sale, exact in forma aceasta, pe care o consider de o perfectiune curioasa daca ma gandesc la fauritorul ei… O panza pe care doar paianjenul poate sa mearga…

Aceasta este imaginea care mi s-a conturat in minte fulgerator in clipa in care m-am intrebat: Ce e existenta noastra de fapt? Poate ca suntem fauritorii propriei noastre panze, poate ca de aici, din planul existentei noastre ne e imposibil sa vedem panza in ansamblul ei si sa ii constientizam perfectiunea. Viata noastra… cu fire invizibile care ne conduc catre un alt punct, in care noi trebuie sa alegem ce directie urmeaza sa luam. Noi, fauritori ai panzei si singurii care putem merge pe ea… Noi, cei de care depinde ca panza sa existe in fiecare zi… si panza – care raspunde fidel la fiecare miscare de-a noastra…

Ma surprinde asocierea simpla pe care mintea mea a facut-o cand nu i-am lasat timp sa gandeasca prea mult. Poate pentru ca structura dupa care suntem claditi e mult mai simpla si mai aproape de perfectiune decat ne imaginam…

M-as fi putut intrupa intr-o floare… As fi deschis senina petalele catre Soare, as fi lasat polenul sa zboare pe aripile albinelor zglobii, mi-as fi lasat tulpina sa se indoaie la bataia vantului fara sa ma impotrivesc, as fi lasat seva sa curga din mine si m-as fi uscat fara constiinta apasatoare a unei apropiate disparitii.

M-as fi putut intrupa intr-o pasare. Sa ma bucur de caldura unui cuib, de penele calde si aripile primitoare ale mamei, de simfonia glasurilor insufletite de viata impreuna cu mine. Si sa zbor ca si cum acesta ar fi cel mai firesc lucru, sa fiu martora fiecarui rasarit si a fiecarui apus, fara sa simt ca numarul lor imi ingreuneaza aripile. Sa ma sting la malul unei mari sau intr-o padure mustind de liniste si de viata.

M-as fi putut intrupa intr-un val inspumat al marii. Sa ating orizontul, sa dansez impreuna cu ploaia, sa port o corabie in larg, sa stralucesc sub razele Soarelui. Si m-as fi stins imbratisand pamantul, simtindu-i caldura si alungandu-i dorul.

M-as fi putut intrupa intr-o piatra. Sa fiu parte dintr-o poteca, dintr-un pod sau o casa… Sa port in mine istorii nespuse, sa simt pasii greoi ai unui batran si mangaiera vesela si curioasa a unui copil. Sa ma cuprinda uitarea pe fundul unei ape adanci…

M-am intrupat insa femeie… Am sa las sa curga prin mine pur si simplu seva vietii si voi simti ca infloresc! Am sa privesc rasariturile si apusurile fara sa le stiu numarul si voi invata sa zbor! Am sa dansez in ploaie, am sa imbratisez pamantul si voi simti caldura lui patrunzandu-mi fiinta! Am sa construiesc o poteca, un pod sau o casa, am sa las pasii sa treaca si am sa invat sa uit, sa las trecutul in urma si sa traiesc Prezentul! Pentru ca sunt cate putin dintr-o floare, o pasare, un val, o piatra… si pentru ca toate acestea sunt parte din mine!

In metrou, o fetita impreuna cu doua femei. Femeile vorbesc despre serviciu, despre problemele "cotidiene", despre ce au de facut in ziua aceea. Fetita le intrerupe din cand in cand punand intrebari legate de lucruri marunte pe care le vede sau le aude. O aud la un moment dat pe fetita adresandu-se cu "mama" uneia dintre femei. Ma surprinde diferenta frapanta intre cele doua prezente: femeia - cu riduri adanci, aranjata exagerat in incercarea de a-si ascunde varsta si conditia, fetita - cu ochi inteligenti, purtandu-si cu naturalete frumusetea si inocenta de copil. Sirul de intrebari nesfarsit al fetitei continua. Mama, obosita parca intreaba retoric:
- Cu cine oi fi semanand?
Fetita raspunde imediat, fara sa stea sa se gandeasca:
- Cu cine sa seman? Cu mine!

Lucrurile evidente pentru un copil, pentru noi, "cei mari" si-au pierdut intelesul... Sa ne aducem aminte!