E dimineata. Ma trezesc cu sentimentul ca am visat ceva foarte frumos. Soarele abia a rasarit, imi zambeste ca un copil, ma mangaie cu raze adolescentine si ma invaluie precum vocea calda si linistitoare a unui batran. Ma privesc in oglinda – din oglinda ma priveste putin somnoroasa o tanara micuta, ciufulita, cu ochi veseli si buze pline ce se arcuiesc intr-un zambet sincer. In clipa aceasta ii zambesc si eu zeitei din oglinda si ma las patrunsa pana in adancul fiintei mele de privirea ochilor ei veseli si de sinceritatea zambetului ei.

Incerc sa imi amintesc si alte oglinzi ce mi-au stat in fata intr-un moment sau altul. Imi amintesc niste ochi inlacrimati si un zambet trist, o privire furioasa si niste buze stranse, imi amintesc o privire severa si un zambet trufas, niste ochi timizi si niste buze tremurand, o privire plina de dorinta si o gura curioasa… In oglinda m-am intalnit cu zeita puritatii, cu zeita pasiunii, cu zeita trufiei, cu zeita frumusetii divine… Oare unde sunt ele acum? Nu stiu, pentru ca tot ce conteaza in momentul acesta e ca din oglinda ma priveste zeita bucuriei depline, ca simt cum intre mine si oglinda spatiul a devenit neant, forma ei si forma corpului meu s-au regasit in imbratisarea primordiala, iar zambetele noastre s-au contopit intr-unul singur, cel prin care intregul univers zambeste!

Cand ai in fata o oglinda ai vrea sa cercetezi in amanunt imaginea pe care ti-o ofera si crezi ca ceea ce vezi depinde de oglinda: daca e aproape sau departe, daca e dreapta sau stramba, daca e prea mica, mare, curata sau murdara, sparta, intreaga… Esenta ta se oglindeste la fel de frumos si deplin in fiecare din ele, depinde insa cum privesti imaginile care se indreapta dinspre oglinda spre tine!  Uneori oglinda imi sunt ochii tai si ochii mei iti sunt oglinda. Atunci as vrea sa vad mai mult decat o simpla proiectie a imaginii mele. E atat de frumos sa imi simt esenta reflectata in oglinda ochilor tai! Dar sa imi las esenta sa curga dincolo de aceasta oglinda, pana cand flacarile vietii se unesc intr-una singura, e cu adevarat divin! Sa nu te simti vreodata urat cand oglinda ochilor mei e stramba, sa nu te simti neinsemnat pentru ca esti doar un punct in oglinda prea mare a ochilor mei, sa nu crezi ca nu iti gasesti rostul cand te uti in oglinda ochilor mei sparta in mii de bucati! Priveste dincolo, si ochii mei nu iti vor mai fi doar o oglinda! Vor fi niste porti larg deschise spre esenta a ceea ce esti, spre esenta a ceea ce sunt si spre esenta intalnirii noastre!

22 iulie, 2008

Calatoria cu metroul… aparent aceeasi in fiecare zi, si totusi de fiecare data altfel. S-a intamplat sa fiu doar o picatura care se lasa purtata de valul multimii, s-a intamplat sa ma simt pescarusul care pluteste deasupra, s-a intamplat sa imi constientizez si sa imi analizez prezenta in raport cu ceilalti, s-a intamplat ca materia sa devina difuza si sa simt energia autentica… a mea si a celorlalti… Toate acestea in banalele calatorii cu metroul din fiecare zi.

Ma uit la chipurile voastre si incerc sa vad dincolo… de ce cand va privesc si ochii mei va zambesc va coborati privirea in pamant? De ce nu mai stiti sa primiti un cadou frumos, simplu, neconditionat ? De unde atatea prejudecati, atatea semne de intrebare chiar si cand e vorba de un gest atat de autentic ? Si totusi mi-a raspuns cineva ! Un copil care ma privea curios si ma analiza cu seriozitatea jucausa a varstei de 4-5 anisori… Mi-a zambit ! sincer, natural, deschis… si probabil a uitat ca i-am zambit si eu imediat ce a coborat din metrou, de mana cu taticul lui serios… Cand oare ne pierdem capacitatea de a trai in prezent ? Si totusi, mai important e ca aceasta exista in noi, trebuie doar sa ne aducem aminte !

Se intampla si sa nu incerc sa vad fiecare picatura in parte, ci doar intregul. Pentru mine sunteti doar valul din care fac parte, dar care ma ajuta totusi sa-mi simt distinct prezenta. Ascult muzica si formele devin din ce in ce mai difuze… nu stiam ca pot privi atat de adanc in mine, nu stiam ca pot avea un sentiment atat de profund de libertate, de impacare, de impreunare cu sublimul chiar aici, acum, cand voi nici macar nu imi constientizati prezenta. Si ma abandonez in bratele unei muzici divine, si simt ca prin vis cand va faceti loc aproape prin mine, spre iesire… Ma intreb cum de pentru voi locul a devenit atat de neincapator… pentru mine nu a fost niciodata mai mult spatiu… si ma arunc in gol, fara sa mai gandesc… ma las purtata doar de simturi si de clipa aceasta sublima !

As vrea sa imi raspundeti cand va zambesc, as vrea sa va daruiesc atat cat aveti nevoie din starea mea de bine pe care uneori o percep ca fiind atat de profunda ! As vrea doar sa traim prezentul, sa nu lasam sa treaca pe langa noi niciun copil care rade, niciun om trist, niciun batran intelept, nicio femeie frumoasa, niciun barbat atragator, niciun catelus jucaus….nimic n-as vrea sa treaca pe langa noi pur si simplu, doar pentru ca suntem prea ancorati in trecut sau in viitor ! Viata merita traita, sarbatorita, nu doar rememorata sau inlocuita cu zeci de proiectii in viitor ! Inseninati-va fruntile, zambiti timid, zambiti cu sufletul si cu mintea, apoi radeti din toata inima, radeti in hohote!

Sange cu apa intr-un trup de lut nedesavarsit, netrecut inca prin focul care intareste, care defineste forma… Doar apropieri fugare de cateva focuri de paie, care atrageau  irezistibil prin lumina lor orbitoare, prin maretia indaratul careia se ascundea stangaci efemeritatea luminii si a caldurii… Focuri prea mici ca sa aduca desavarsirea, dar prea mari ca sa treaca pe nesimtite, fara sa parjoleasca in urma lor si sa lase pustiu… drumuri pierdute in scrum, priviri inecate intr-un miros greu si apasator de fum…

        As fi vrut sa nu ma ard de atatea ori… poate ca astfel as fi reusit sa ma apropii fara teama, iluzii sau speranta, de focul intreg! As fi reusit sa ii simt binecuvantarea, sa-l las sa ma slefuiasca in voie, sa-mi desavarseasca forma… Sa fie totul frumos si pur ca o joaca de copil, sa iau de mana cu incredere focul asta strain si sa ne jucam jocul dupa propriile simtiri, fara reguli sau castigatori…Sa iau de mana o vapaie care sa ma transforme intr-o scanteie a focului intreg si incet-incet sa ma identific cu insusi focul, sa ard si scrumul meu sa-mi hraneasca propriul foc… Atunci as fi putut sa aprind si alte focuri fara ca eu sa raman doar cu o vapaie plapanda care se stinge la o adiere prieteneasca de vant… as fi putut darui caldura, lumina, culoare…as fi putut darui!

        Inca ploua cu lacrimi pe farama mea de scrum lasat in urma de un foc sau altul… Cand voi reusi sa sting ultima palpaire inselatoare a focului care mi-a mistuit visele, vreau sa invat sa astept, sa astept focul intreg si inaltator, sa ma las binecuvantata de lumina lui, iubita de bratele lui calde, mangaiata de degetele lui din vapai colorate… si sa ard! 

O foaie alba de hartie… de un alb
imaculat, care imi starneste invidie, o foaie al carei alb pur ma revolta!
Incerc sa ii stric perfectiunea umanizand-o putin… si scriu! De parca aici si
acum suntem doar noi – eu si foaia asta impasibila, tacuta, goala… Foaia asta
care suporta absent greutatea amalgamului de trairi traduse stangaci in
cuvinte. Si eu… cu condeiul tocit, cu vorba saraca, cu sufletul impovarat de
dorul clipelor netraite inca. Ma razbun pe simplitatea unei foi albe, ma razbun
pe incapacitatea ei de a se apara, cu lasitate dar si cu dezgustul constiintei
acestei lasitati… Si scriu, crezand ca trairile, gandurile, visele mele, au mai
mult loc aici decat in sufletul meu schiop si in mintea mea prea preocupata cu
ganduri marunte si formalitati. Scriu: negru pe alb! De ce observ doar golul
dintre cuvinte? De ce mi-e dor de nuante si simt negrul asta scurs din condeiul
meu prea sters, prea murdar, prea altfel decat as fi vrut sa fie? Mi-am dorit
iubire, mi-am dorit fericire, mi-am pus intrebari si a durut cand raspunsurile
au refuzat sa se lase gasite. Oare am cautat prea intens ochelarii care-mi
stateau pe nas cuminti, resemnati, care erau acolo de prea mult timp ca sa mai
fiu constienta de prezenta lor? Nu mai vreau iubire, fericire, raspunsuri…
vreau doar intelepciune, intelepciunea de a trai intens clipa asta sublima,
intelepciunea de a visa profund, nebunesc, fara teama de a cadea brusc, atunci
cand aripile obosesc si se frang… intelepciune si liniste divina, pace profunda…
Pentru asta trebuie sa scormonesc adanc, in mine, in eul hranit cu iluzii. Si
am nevoie de foaia asta de hartie, am nevoie de o intalnire cu fiecare latura a
fiintei mele reflectate in zeci de oglinzi strambe. O sa ma duc la intalnire
copil, femeie, amanta, prietena, floare, cantec… si o sa ma intalnesc cu un
parinte, un barbat, un iubit, un dusman, o albina, o poezie... Si o sa imi fie
bine sau nu, o sa plang si-o sa rad, cu ceilalti sau de mine… Deocamdata am
nevoie de carje, am nevoie de puritatea unei foi albe ca sa am curajul sa
intredeschid putin usa
si sa privesc in mine… inca ma sperie amalgamul de vise, ganduri si trairi, dar
simt bucuria timida a faptului ca toate astea sunt in mine! Cand o sa invat sa
merg nu vreau sa arunc carja! Vreau sa o pastrez – martora batrana si tacuta a
suferintei mele… pentru ca e parte din mine! Nu vreau sa mai neg nimic din ceea
ce alcatuieste intregul, fie frumos sau urat, tacere sau revolta, armonie sau
dezordine, iubire sau ura, viata sau neant…