Eu sunt... un pod... Un pod pe care au trecut mii de pasi, cu toata greutatea si caldura lor. Un pod a carui existenta nu si-ar fi gasit rostul in lipsa miilor de pasi. Un pod cu forma slefuita de lacrimi nascute din bucurie pura, de ploaia de toamna tarzie, de prima ninsoare, de roua din zori.

Eu sunt...podul intre doua lumi. Si astfel, martorul tacut al intalnirii trecatorilor mei cu o lume noua. Ma apasa uneori nesiguranta pasilor, greutatea hainelor abandonate pe pod,lacrimile amare si suferinta trecatorilor. Uneori ma apasa chiar si mai mult bucuria intalnirii lor cu lumea cea noua, extazul revelatiei lor, pacea simtia in toata fiinta, oprirea timpului in loc. Atunci imi spun: sunt doar un pod! Condamnat sa am constiinta existentei celor doua lumi... Dar cei mai apasatori sunt pasii celor care se intorc dezorientati, pe acelasi pod, in lumea care le ofera siguranta iluzorie a lucrurilor cunoscute...

Greutatea devine atat de apasatoare incat...as vrea sa dispar pur si simplu, sa nu mai imi pese de trecatorii din aceasta clipa, nici de cei ce vor sa se intoarca si nu vor mai gasi drumul inapoi, de trecatorii care au fost sau de cei care vor fi.

Ridic ochii spre cer. Am nevoie sa ii privesc maretia, sa vad doar cerul, nesfarsit, curat! Dar... ridicand ochii spre cer vad zborul linistit al unei pasari, vad crengile mangaiate de vant, vad raze de soare, un nor... Nici cerul insusi, in toata maretia lui, nu poate fi separat de restul...

Atunci... eu nu sunt doar un pod! Nu pot fi doar un pod! Atunci... cand greutatea pasilor va deveni prea apasatoare,voi lasa vantul sa-mi aduca parfum de flori, cand vantul va sufla prea rece peste mine, voi lasa soarele sa ma incalzeasca cu razele lui, cand soarele nu va mai fi aici pentru mine, ma voi lasa imbratisata de caldura pasilor trecatorilor mei si a lacrimilor de bucurie pura! Pentru ca... sunt un pod fara contur!

Ma trezesc la un moment dat intr-o galagie si o dezordine cumplita….Un amestec derutant de voci, picaturi de ploaie, lacrimi, rasete, fosnet de frunze uscate, valuri spargandu-se, pasari cantand... O lupta apriga intre trecut si viitor pentru intaietate, o lupta care refuza din rasputeri sa lase loc pentru prezent.... Trairi, ganduri, amintiri, sperante, vise, proiectii.... M-am trezit printre toate acestea negasindu-le sensul, nestiindu-mi rostul, nesimtindu-mi propria esenta... Dar ceea ce ma debusoleaza complet e constiinta faptului ca eu eram aici, exact in acest punct nu de acum o ora, o zi sau un an.... ci de mult mai mult timp. Aici, in aceasta dezordine pe care nu am observat-o niciodata, aici, in mijlocul acestei manifestari galagioase care parea pana acum doar o muzica pe fundal.... Si inevitabil ma intreb.... CUM?! Cum de nu am auzit, nu am vazut, nu am simtit pana acum toate acestea? Si mai ales…. Incotro? Nu stiu unde ar trebui sa ma duca pasii, nu mai cred nici macar in sensul lui “a trebui”...

Si cad, obosita, debusolata, infranta, la radacina unui copac batran. Si umbra lui se lasa peste toate amintirile mele, crengile lui imi mangaie fruntea cu frunzele in care simt atat de intens vibratia vietii, fructele sale imi picura pe buze esenta clipei de acum... Copacul acesta e parca poarta spre o alta lume, pe care doar am intuit-o sau am atins-o in treacat pana acum. Lipita cu intreaga fiinta de trunchiul sau mi se pare ca voi putea umple mai usor golul care se cascase in mine. Golul.... e totusi aici.... magia copacului m-a ajutat sa ma ridic o clipa.... dar... cad din nou....

Si ma trezesc.... ma trezesc simtindu-mi radacinile adanc infipte in pamant, cu seva curgandu-mi prin fiecare celula, cu soarele mangaindu-mi cu aceeasi caldura si frunzele uscate si frunzele tinere. Ma trezesc in adierea vantului, simtind cum viata curge prin mine si da nastere fructelor. Sunt un copac! Cu radacinile infipte in pamant si fruntea indreptata spre cer traiesc sublimul acestei clipe in care divinitatea ma cuprinde in imbratisarea ei!

16 decembrie, 2008

Astazi as fi vrut sa ma trezesc mangaiata de Soare, dar m-am trezit cand aerul rece, care patrundea prin fereastra larg deschisa mi-a strapuns fiinta. Astazi as fi vrut sa ma priveasca dimineata din oglinda o femeie frumoasa si increzatoare, dar am intalnit o privire terna, batrana parca. Astazi as fi vrut sa ma simt iubita de natura si de toti oamenii care imi ieseau in cale. M-am simtit insa straina, prea departe ca sa pot primi frumusetea naturii si caldura oamenilor. Si pentru ca tot ce as fi vrut sa mi se intample mi-a fost parca refuzat, fara sa stiu macar de cine si mai ales de ce, m-am simtit pe marginea unei prapastii intunecate. Acolo m-am oprit putin. M-am oprit din mersul meu grabit pe drumul cu « as fi vrut ». M-am oprit sa privesc prapastia, sa privesc drumul care m-a adus aici. M-am oprit si am constatat surprinsa ca era tot ce era nevoie sa fac: sa ma opresc o clipa din a merge pe acest drum.

M-am lasat mangaiata de razele de Soare, de razele care ma impiedicau sa vad Soarele insusi, dar fara de care nu as fi gasit drumul catre Soare. Poate ca suna ciudat dar…. in clipa aceasta simt ca apogeul belsugului, al implinirii, a ceea ce consideram noi intreg, total…. este de fapt Vidul. Ce ramane dupa o traire profunda, dupa un sir nesfarsit de intrebari, dupa o dorinta intensa, dupa ce construim cu migala si daruire, dupa ce ajungem in varf de munte sau in abis.... Ce ramane dupa o traire profunda daca nu ne agatam de ceea ce am simtit odata cu ea, ce ramane daca oprim o clipa sirul infinit de intrebari, daca dorinta e traita la intensitate maxima si apoi lasata sa plece, ce ramane dupa ce terminam constructia care ne-a acaparat trup si suflet, ce e dincolo de varful muntelui si mai jos de fundul abisului? De cele mai multe ori toate aceste forme pure, autentice sunt prelungite cumva artificial... ne pierdem in inertia lucrurilor, a sentimentelor, a gandurilor.... Sa ne oprim o clipa din inertia aceasta! Sa ne oprim si sa asteptam. Pentru ca Vidul nu e un gol pe care trebuie sa-l umplem, desi uneori credem copilareste ca o putem face... Sa ne oprim o clipa si sa simtim Vidul! Gandurile si sentimentele noastre ne vor insoti, dar nu le vom mai simti atat de “ale noastre”, nu vor mai fi nici darurile noastre nici povara pe care trebuie sa o ducem... vor fi, pur si simplu!

septembrie, 2008

Ma apropii de o floare. O miros, ma las patrunsa pana in adancurile mele de magia parfumului sau. Realitatea mea de acum e acest parfum, atat de intens ca aproape a devenit palpabil. Intalnirea cu mine insami e atat de profunda in clipa aceasta ca as vrea sa iau parfumul cu mine, sa ma invaluie in fiecare clipa a existentei mele. Sa rup floarea si sa mi-o prind in par ? Sa caut o sticluta de parfum cu esenta ei ? Parfumul nu ar mai fi deloc cel de acum … Ma intristeaza efemeritatea magiei pe care o traiesc. Si neputinta mea de a o pastra… De fapt, oare parfumul as vrea sa il iau cu mine, sau ceea ce simt mirosind aceasta floare ? Oare parfumul e sursa a ceea ce simt, sau el e doar valul care m-a purtat catre sursa ? Incerc sa ma detasez de betia simturilor si sa gasesc adevarul, sursa autentica a ceea ce se intampla acum. Parfumul a devenit o prezenta palpabila, un prieten care m-a luat de mana si m-a adus aici. Si aici nu mai simt mirosul parfumului, nu mai vad drumul pe care l-am strabatut, nu mai constientizez dimensiunea timpului, nu mai imi aud bataile inimii. Aici si acum, traiesc maretia prezentului !

Eu – o celula microscopica a Universului. Eu – gigantul care a curmat viata unei furnici mergand nepasatoare cu picioarele goale prin iarba. Eu – infinit de neinsemnata sau foarte puternica. Ce ar fi Universul daca o celula microscopica ar disparea? Sau daca celula aceasta s-ar imparti in citoplasma, nucleu, electroni, s-ar lasa asimilata de alte celule sau ar da viata unora noi? Universul ar ramane acelasi maret Univers! Ce s-ar fi intamplat cu furnica daca in clipa aceea nu m-as fi lasat atrasa de parfumul unei flori si nu m-as fi indreptat ca hipnotizata spre ea, vrand sa o miros si savurand mangaierea stropilor de roua pe piciorul meu gol? As fi salvat un mic univers…

In viata de zi cu zi sunt si eu tot o furnica – intre miliarde de alte furnici. Mai demult as fi vrut sa ma nasc termita. Credeam ca asa as fi fost mult mai puternica decat sunt, ca m-as fi miscat mai increzatoare in mine prin imensul musuroi. Mi-am dorit sa fiu macar pentru o zi Regina pentru ca zeci de alte furnici sa se indrepte spre mine. Pana in ziua in care, am uitat pentru o clipa sa ma gandesc la mine si la musuroi, la hrana pe care trebuia sa o caut si m-am lasat purtata de lumina blanda a unei raze de soare, indepartandu-ma de lumea care imi era atat de cunoscuta. Eram parca vrajita de lumina, de caldura dulce a razei de Soare, de cantecul vantului printre frunzele verzi, de mirosul fructelor plesnind de sanatate si viata. Cand m-am dezmeticit m-am speriat, am vrut sa ma intorc dar nu mai recunosteam drumul… Pentru prima data nu mai stiam ce trebuie sa fac, eu care pana atunci imi controlasem toate gesturile si imi organizasem fiecare pas cu atata constiinciozitate… asa cum fusesem invatata ca fac toate furnicile… Iata-ma ratacita, debusolata, la capatul unui drum care ma adusese acolo si care nu se mai intorcea inapoi. Eram debusolata dar si fascinata de noua lume, curioasa sa o descopar, sa ii primesc darurile. Nu imi dau seama exact cand si de ce, dar am vazut ca de mine se apropie grabita o furnica. M-a cuprins un amestec de usurare si regret. Ma simteam putin mai in siguranta dar regretam ca lumea aceea noua si frumoasa mi-a fost dezvaluita pentru prea putin timp. Am crezut ca ma voi intoarce in musuroi, dar pe masura ce furnica grabita se apropia de mine mi-am dat seama ca nu o cunosc. M-a luat de mana si m-a condus in tacere pe cai cunoscute foarte bine de ea se pare. Am ajuns intr-un luminis cu zeci de alte furnici. Pe rand, ma insoteau sau imi raspundeau uneori la intrebari pe care nici macar nu aveam timp sa mi le formulez prea clar. Era suficient sa imi doresc cu intensitate sa descopar si parca toata natura venea in intampinarea mea.

Am inceput sa descopar gaze, fluturi, apoi pasari… Uneori am si reusit sa ma transform in gaza, in fluture, si am savurat fiecare clipa sublima petrecuta in zborul de pescarus pe deasupra valurilor inspumate! Am invatat sa iubesc fiecare clipa de ratacire care ma duce mai departe! Ma simt independenta dar niciodata singura! Pentru ca am norocul sa fiu uneori doar o celula din Univers si alteori gigantul din lumea unei furnici. Si pentru ca maretul Univers isi iubeste intens fiecare celula, iar eu ma simt in fiecare clipa imbratisata de iubirea lui!

13 August, 2008