Aida si Diana locuiau impreuna. Nici ele nu mai stiau cand s-au cunoscut.

Aida – mereu vesela, debordand de energie, cu o pofta incredibila de viata. Era gata oricand sa incerce ceva nou, sa faca ceva imprevizibil, sa-si urmeze cele mai indraznete vise, caci pentru ea nu existau nici limite, nici prejudecati.

Diana – feminina, gratioasa, echilibrata. Stia sa asculte, stia sa daruiasca si uneori, “contamina” parca cu linistea ei tot ce o inconjura.

Desi firi total diferite, Aida si Diana locuiau impreuna. De ce? Pur si simplu nu puteau renunta una la prezenta celeilalte. Erau intr-adevar zile in care nu isi vorbeau, perioade lungi in care evitau sa se intalneasca. Dar erau si momente in care ieseau la plimbare impreuna, zile in care ascultau muzica si dansau impreuna. Uneori discutau ore intregi si adormeau fericite ca fiecare a mai invatat ceva din experienta celeilalte. Alteori se certau pentru ca stilul de viata al celeilalte parea prea dus la extrema.

Uneori invitau si prietene in casuta lor mica si confortabila. Era placut sa vezi atatea prezente diferite, atatea calitati si atatea defecte stand impreuna. Bineinteles, daca te detasai putin de harmalaia creata, fireasca dealtfel intre atatea caractere.

V-as putea povesti multe despre Aida si Diana si despre casuta lor in care locuiesc de foarte mult timp. Inchei totusi spunandu-va ca si casuta avea un nume. Casuta se numea Adriana

Cineva m-a intrebat la un moment dat de ce scriu atat de rar. Scriu rar pentru ca nu vreau sa las pe hartie o insiruire de cuvinte. Vreau sa ramana doar cuvintele nascute din intalnirea mea cu Inspiratia. Si da, poate ca ne intalnim destul de rar, dar e greu de pus in cuvinte cat de frumos e de fiecare data. Ai ajuns vreodata acasa extenuat de grijile de peste zi, impovarat de ganduri, golit pe dinauntru? E ca si cum atunci ai auzi o melodie care te face sa uiti de tot si sa incepi sa dansezi. Da! Sa dansezi singur in camera goala. E o evadare atat de placuta! E sentimentul ca ceva superior tie iti da putere.Si nu  puterea aceea lumeasca, de a carei efemeritate esti mereu constient, ci una divina. Nu te mai lupti sa intelegi de unde vine sau cum a aparut, te lasi pur si simplu purtat inainte, lasi energia sa curga prin tine si devii parte din ea. Traiesti! Si stii ca umpli cu energie tot ce atingi, tot ce intalnesti in cale. E ca o mica joaca de-a Dumnezeu. Pentru ca e momentul in care esti perfect constient ca nu esti deloc singur, momentul in care te simti conectat la tot ce e in jurul tau, momentul in care divinitatea iti vorbeste si tu poti auzi. Intalnirea aceasta merita din plin zile intregi de asteptare, pentru ca este cu adevarat o binecuvantare!     

11 Decembrie, 2009

O panza de paianjen… cu sute de noduri ce-si au rolul lor precis in structura si rezistenta panzei. Cu fire aproape invizibile ce leaga nodurile intre ele. O panza de paianjen firava in aparenta si totusi atat de rezistenta….O panza de paianjen aparent banala, care are totusi un scop atat de bine definit…  Si misterul aparitiei sale, exact in forma aceasta, pe care o consider de o perfectiune curioasa daca ma gandesc la fauritorul ei… O panza pe care doar paianjenul poate sa mearga…

Aceasta este imaginea care mi s-a conturat in minte fulgerator in clipa in care m-am intrebat: Ce e existenta noastra de fapt? Poate ca suntem fauritorii propriei noastre panze, poate ca de aici, din planul existentei noastre ne e imposibil sa vedem panza in ansamblul ei si sa ii constientizam perfectiunea. Viata noastra… cu fire invizibile care ne conduc catre un alt punct, in care noi trebuie sa alegem ce directie urmeaza sa luam. Noi, fauritori ai panzei si singurii care putem merge pe ea… Noi, cei de care depinde ca panza sa existe in fiecare zi… si panza – care raspunde fidel la fiecare miscare de-a noastra…

Ma surprinde asocierea simpla pe care mintea mea a facut-o cand nu i-am lasat timp sa gandeasca prea mult. Poate pentru ca structura dupa care suntem claditi e mult mai simpla si mai aproape de perfectiune decat ne imaginam…

M-as fi putut intrupa intr-o floare… As fi deschis senina petalele catre Soare, as fi lasat polenul sa zboare pe aripile albinelor zglobii, mi-as fi lasat tulpina sa se indoaie la bataia vantului fara sa ma impotrivesc, as fi lasat seva sa curga din mine si m-as fi uscat fara constiinta apasatoare a unei apropiate disparitii.

M-as fi putut intrupa intr-o pasare. Sa ma bucur de caldura unui cuib, de penele calde si aripile primitoare ale mamei, de simfonia glasurilor insufletite de viata impreuna cu mine. Si sa zbor ca si cum acesta ar fi cel mai firesc lucru, sa fiu martora fiecarui rasarit si a fiecarui apus, fara sa simt ca numarul lor imi ingreuneaza aripile. Sa ma sting la malul unei mari sau intr-o padure mustind de liniste si de viata.

M-as fi putut intrupa intr-un val inspumat al marii. Sa ating orizontul, sa dansez impreuna cu ploaia, sa port o corabie in larg, sa stralucesc sub razele Soarelui. Si m-as fi stins imbratisand pamantul, simtindu-i caldura si alungandu-i dorul.

M-as fi putut intrupa intr-o piatra. Sa fiu parte dintr-o poteca, dintr-un pod sau o casa… Sa port in mine istorii nespuse, sa simt pasii greoi ai unui batran si mangaiera vesela si curioasa a unui copil. Sa ma cuprinda uitarea pe fundul unei ape adanci…

M-am intrupat insa femeie… Am sa las sa curga prin mine pur si simplu seva vietii si voi simti ca infloresc! Am sa privesc rasariturile si apusurile fara sa le stiu numarul si voi invata sa zbor! Am sa dansez in ploaie, am sa imbratisez pamantul si voi simti caldura lui patrunzandu-mi fiinta! Am sa construiesc o poteca, un pod sau o casa, am sa las pasii sa treaca si am sa invat sa uit, sa las trecutul in urma si sa traiesc Prezentul! Pentru ca sunt cate putin dintr-o floare, o pasare, un val, o piatra… si pentru ca toate acestea sunt parte din mine!